Gânduri spre sfârșit de carieră

Vine o vreme când te oprești și te întrebi: oare când a trecut timpul și de ce așa de repede.

Parcă mai ieri, 15 septembrie 1974, pășeam cu emoție pragul unei școli care îmi va rămâne veșnic în amintire, Liceul Pedagogic de Învățători „Alexandru Vlahuță”, din Bârlad.

Anii de liceu au trecut ca gândul și iată-mă posesoarea unei Diplome de Învățător și tânără dăscăliță. Și unde altundeva putem să-mi încep cariera decât în satul natal, fiind acum colegă cu foștii mei profesori din Școala Generală.

Nu aveam 19 ani împliniți, iar elevii mei din clasa aIII-a aveau 10 ani. Îmi vor rămâne în suflet ca fiind cei mai frumoși ani din toată cariera mea, chiar dacă nu era totul roz. Dimineața eram „tovarășa educatoare”, iar după- amiaza continuam ca „tovarășa învățătoare”. Predam la clase simultane, ne încălzeam în clasă făcând focul cu lemne în sobă, scriam pe o tablă de lemn pe care o vopseam în fiecare toamnă și o ștergeam cu borș proaspăt umplut ca să alunece creta, „toaleta” era pe delușor, în spatele curții, am crescut viermi de mătase, adunam măceșe de pe dealuri ca să putem obține lemne. Cu toate acestea eram fericiți. Îi respectam pe oamenii care mi-au încredințat copiii și nu-mi spunea nimeni pe nume, îmi iubeam elevii și mă jucam mult cu ei. Eram un copil un pic mai mare.

Nu pot descrie în cuvinte ce am simțit în momentul în care băiatul unei foste eleve din prima generație mi-a scris acest mesaj, fără să mă fi văzut vreodată. Ne-am cunoscut mult mai târziu.

„Mă strecor în penumbra timpului…Atunci când mama își preumbla mâinile ei frumoase și gingașe prin păru-mi și retrăim, fiecare la dimensiunea lui, amintirile ce ne leagă de primii ani de școală și descopăr că mamei mele i-ar trebui zile întregi să-mi împărtășească din incursiunile ei în acest periplu al copilăriei. Privesc în ochii ei și văd cu câtă intensitate și dragoste îmi povestește de acele jocuri,”De-a v-ați ascunselea” printre aleile cu lilieci înfloriți, alături de colegii ei, tovarășul director, și în mod special cu dumneavoastră, doamna învățătoare. Poate sunteti surprinsă precum și mama mea la rându-i, când a citit acele cuvinte frumoase exprimate cu atâta trăire și patos de dumneavoastră…Să nu uitati niciodată de dragostea și respectul mamei mele față de tot ce ați reprezentat și reprezentați pentru ea. Daca ea vă iubește, eu vă ador! Al dumneavoastră, Codrin Gabriel Talmaciu ..mesagerul mamei mele (Hriscu) Maricica Tălmaciu. Doamne ajută!”

După trei ani minunați, viața, sau poate soarta, mi-a îndreptat pașii spre București. Primii 5 ani am funcționat ca învățătoare suplinitoare la Școala Generală Nr. 71 de pe Calea Moșilor.

Altă experiență, alți ani de neuitat.

După cinci ani petrecuți aici, am bătut la poarta Liceului Industrial Nr. 32, devenit Liceul Teoretic „George Călinescu”, apoi Liceul Teoretic „Jean Monnet”. Am sosit aici în 1987 și n-am mai plecat.

În total, au trecut 42 de ani. Mulți?!… Puțini?!…O viață dedicată copiilor, părinților și școlii, cu tot ceea ce presupune: bucurii și necazuri, greutăți, împliniri și satisfacții. Câte puțin din fiecare. 10 generații de elevi, care m-au făcut să fiu mândră că le-am fost învățătoare. Toate acestea m-au făcut să uit nopțile nedormite, frământările și m-au făcut să merg înainte pe drumul pe care am pornit cu demnitate.

Gândul îmi zboară mereu spre o persoană specială, Doamna mea educatoare, Rodica Popa, un dascăl minunat, chiar dacă nu avea studiile cerute astăzi, Omul de la care am învățat să visez, să nu mă opresc din drum oricât de greu ar fi, să îmi respect elevii și să le ofer tot ce pot mai bun.

Nu este ușor să te dedici o viață unei cariere, iar spre sfârșitul ei să poți spune că ai lua-o de la capăt dacă ar fi să alegi din nou.

Am început un nou an școlar, cu o nouă generație de elevi și totodată ultima, atât ca va fi voia lui Dumnezeu să fie.

Mă voi adresa cu acest prilej părinților:

Ați adus copiii la școală și mi i-ați încredințat. Parcă vă și vedeam pe mulți dintre dumneavoastră rostind în gând: „am făcut-o și pe asta!” Se schimbă ceva din acest moment? Ei bine, Da! Din acest moment, copiii dumneavoastră încep o nouă etapă a dezvoltării lor. De acum și eu, alături de fiecare dintre dumneavoastră devin responsabilă pentru educația lor, atât pentru modul în care vor ști să spună un simplu Bună ziua!, cât mai ales în ceea ce privește bagajul de cunoștințe pe baza căruia se vor apleca în viață spre un domeniu de activitate sau altul. Responsabilitatea este mare, dar pot să vă asigur de toată implicarea, de toată obiectivitatea în demersul meu, de faptul că fiecare dintre copiii dumneavoastră va fi tratat fără urmă de deosebire față de ceilalți. Ochii mei îi vor cuprinde cu privirea pe toți, la fel, iar inima mea se va împărți în mod egal la 28, astfel încât fiecare să aibă locul lui.

Sper că veți fi alături de mine, că vom coopera ca niște adevărați parteneri care urmăresc același scop.

Vă doresc un an școlar plin de împliniri și vă îndemn să pornim la drum cu încredere.

Finica Rotaru

Profesor pentru învățământ primar

Liceul Teoretic Jean Monnet din București

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: