Unirea Moldovei cu Ţara Românească este „Cheia bolţii fără de care s-ar prăbuşi întregul edificiu naţional”- Mihail Kogălniceanu.
Profund marcaţi de aceste cuvinte, ne-am propus să serbăm marele eveniment, simplu, la noi în clasă, cu doamna învăţătoare,Finica Dâdăl.
Pentru a crea o atmosferă solemnă, ne-am prins cu toţii cocarde în piepturile noastre mici, încărcate de emoţie.
I-am avut ca invitaţi şi pe colegii noştri mai mari, din clasa aIII-a A, împreună cu doamna Felicia Ionescu, profesor pentru învăţământ primar.
Colegii noştri din clasa aIII-a ne-au prezentat informaţii despre importanţa zilei de 24 Ianuarie, din proiectele pregătite de ei cu acest prilej. Am răsfoit îmreună volumul de „Povestiri Istorice”. Multe lucruri interesante despre domnitorul Alexandru Ioan Cuza am aflat urmărind un material realizat de doamna nostră învăţătoare.Pe parcursul derulării imaginilor, cele două doamne învăţătoare ne-au oferit explicaţii, au intervenit cu completări. Colegii noştri, Filip, Cezar şi Iani, au citit pe roluri povestirea „Cuza Vodă şi santinela”, iar Midu, Daniel, Eric şi Luca au prezentat „Cuza Vodă şi sultanul turcilor”.
Din toate cele prezentate, am înţeles că Alexandru Ioan Cuza a fost un domnitor iubit de oameni.
În final, „uniţi în cuget şi-n simţiri”, am dat „mână cu mână” şi am jucat Hora Unirii.
Sub genericul de mai sus, elevii claselor aIV-a A, aIII-a A şi aII-a A au adus un omagiu poetului nepereche.
„A vorbi despre Mihai Eminescu este ca și cum ai privi în adâncurile cele mai profunde ale ființei tale pentru a vedea lumina bucuriei nepătrunse și a o înălța în fața lui Dumnezeu, pentru că este cu neputință ca ființa umană, gândindu-se la nemurire să nu cuprindă cu privirea icoana nemuritorului Eminescu”. Misiunea este cu atât mai grea cu cât ai în faţă aceşti copii micuţi, care te privesc cu ochişorii lor iscoditori, încercând să desluşească frumuseţea creaţiei eminesciene.
La crearea unei ambianțe încărcate de spirit poetic eminescian au contribuit în mod deosebit moderatorii activităţii, doamnele profesoare Maria Drăgoiu, Felicia Ionescu şi Finica Dâdăl.
Cum altfel ar fi putut să înceapă activitatea decât cu audierea cunoscutei melodii „Eminescu”, pe versurile poetului Grigore Vieru.
Apoi, doamna Mioara Drăgoiu a prezentat pe scurt importanţa zilei de 15 Ianuarie.
În timp ce melodia ne încânta auzul, priveam minunaţi diferite tablouri întruchipându-l pe marele poet, în diferite momente ale vieţii sale.
Copiii din clasa aIV-a au pregătit proiecte sub titluri sugestive ca „Mihai Eminescu- Luceafărul poeziei româneşti”, „Poetul nepereche” şi le-au prezentat.
Doamna profesoară Finica Dâdăl ne-a vorbit despre câteva simboluri ale oraşului Iaşi care amintesc de Mihai Eminescu.
Mai întâi am aflat despre Teiul lui Eminescu. E cel mai frumos dintre toţi. Îţi iese în întâmpinare pe o alee din Parcul Copou. A cum a îmbîtrânitimbatranit şi nu mai poate să-şi ţină trupul drept. Trunchiul scorţos e învelit in curele metalice,iar braţele, cândva vânjoase, atârna anevoios. Parfumul îi este încă puternic, iar privirea-i falnică înca nu s-a pierdut.
Un alt simbol din Iaşi de care e legată amintirea poetului sunt Plopii fără soţ. Ca să ajungi la ei, treci de Podu Roş, prin Nicolina, pe lângă Spitalul Socola şi Hanul Trei Sarmale, unde poetul poposea însoţit de Creangă sau umbla singur în aşteptarea Veronicăi Micle. În faţa lor tronează bustul poetuluipe care este inscripţionat şi un scurt fragment din poezia „Pe lângă plopii fără soţ”. Se spune că Plopii fără soţ, iniţial un grup de 29 de copaci, l-au inspirat pe poetul Mihai Eminescu în compunerea poeziei.
Apoi, doamna profesoară Finica Dâdăl ne-a prezentat cartea „Bună dimineaţa, băieţi!” scrisă de Grigore Băjenaru, din care ne-a citit o întâmplare din viaţa de student a lui Mihai Eminescu, evidenţiind umorul acestuia.
A urmat apoi un moment poetic. Toţi copiii au recitat poezii întregi sau fragmente de poezii scrise de Mihai Eminescu. Pentru o clipă s-a produs o vrajă, iar doamnele învăţătoare au redevenit copii şi au recitat alături de ei, spre surpriza şi deliciul acestora. Doamna Felicia începea, apoi toate continuau, uimindu-i pe copii cu mulţimea versurilor recitate.
Cum ar fi putut să se termine mai frumos decât cu recitarea poeziei „Trebuiau să poarte un nume” scrisă de Marin Sorescu.
Eminescu n-a existat.
A existat numai o tara frumoasa La o margine de mare Unde valurile fac noduri albe, Ca o barba nepieptanata de crai Si niste ape ca niste copaci curgatori In care luna isi avea cuibar rotit.
Si, mai ales, au existat niste oameni simpli Pe care-i chema: Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Sau mai simplu: ciobani si plugari, Carora le placea sa spuna, Seara, in jurul focului poezii ¬- „Miorita” si „Luceafarul” si „Scrisoarea III”.
Dar fiindca auzeau mereu Latrand la stana lor cainii, Plecau sa se bata cu tatarii Si cu avarii si cu hunii si cu lesii Si cu turcii.
In timpul care le ramanea liber Intre doua primejdii, Acesti oameni faceau din fluierele lor Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor induiosate, De curgeau doinele la vale Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei Si ai Tarii Barsei si ai Tarii Vrancei Si ai altor Tari romanesti.
Au mai existat si niste codri adanci Si un tanar care vorbea cu ei, Intrebandu-i ce se tot leagana fara vant?
Acest tanar cu ochi mari, Cat istoria noastra, Trecea batut de ganduri Din cartea cirilica in cartea vietii, Tot numarand plopii luminii, ai dreptatii, ai iubirii, Care ii ieseau mereu fara sot.
Au mai existat si niste tei, Si cei doi indragostiti Care stiau sa le troieneasca toata floarea Intr-un sarut.
Si niste pasari ori niste nouri Care tot colindau pe deasupra lor Ca lungi si miscatoare sesuri. Si pentru ca toate acestea Trebuiau sa poarte un nume, Un singur nume, Li s-a spus Eminescu.
Actiunea a fost reuşită. Nu am vrut să avem asistenţă. Ne-am simţit bine în atmosfera creată şi ne-a copleşit măreţia momentului. „De avem sau dreptate, Eminescu să ne judece”!
invatacei 
